Cat de nedreapta poate fi viata uneori incat sa te lase plangand fara nicio remuscare? Cat de nedreapta poate fi viata atunci cand tu pui suflet iar ea te trateaza ca pe un gunoi... Ce poti sa faci in astfel de momente? Ce-ai putea tu sa faci pentru a schimba situatia? Ce-ai putea sa faci ca sa iti mearga mai bine? Te-ai gandit vreo data, in viata ta, ca s-ar putea ca tu sa fii una din acele multe persoane care gresesc foarte mult fata de semenii sai si fata de sine insusi? nu te-ai gandit... pentru ca noi oamenii, oricat a-m vrea sa ne ascundem in spatele unor masti de oameni buni si sufletisti, toti ne aflam pe acelasi pamant! Toti am fost creeati de acelasi Tata... suntem diferiti in gandire, in atitudine... dar scopurile pe care noi oamenii, in mod definitoriu, le urmarim sunt aceleasi!
Simt ca trebuie sa multumesc unei persoane deosebite... este omul care m-a ajutat foarte mult in aceasta perioada, cand toti "prietenii" mei au uitat cine sunt... mi-a aratat cat de deosebita poate fi o prietenie si am aflat pentru prima data cum trebuie sa fii tratat intr-o astfel de relatie... si nu... nu mi-a adus luna de pe cer... dar a stiut sa-mi ofere un pic din timpul ei si cateva vorbe bune... atat trebuia sa primesc si din partea "lor" si era totul perfect... dar pentru "ele" erau mult prea importante problemele personale la care eu trebuia sa asist atat moral cat si fizic. E normal sa asculti un prieten, e normal sa ajuti un prieten... dar, ca sa dureze o prietenie mai trebuie sa fii si ascultat... mai trebuie sa fi si ajutat...
Uneori ai impresia ca sufletul tau se stafideste... uneori simti cum te usuci in interior... simti cum iti iese sufletul din tine pentru nimic... asa suntem noi oamenii... ne bucuram pentru nimicuri, ne demoralizam pentru ce nu merita! E rau cand creierul gandeste si inima dicteaza... organele mele sunt in conflict... iar acum sunt sigura ca nu mai pot alege altceva decat ratiunea...
In astfel de momente mi-as dori sa pot pleca undeva departe, departe.... undeva unde nu ma cunoaste lumea... Acum mi-as dori sa plec la bunicii mei draguti, la sigurele 2 persoane care niciodata nu m-au facut sa sufar... pentru care am plans doar de dor, pentru care am plans doar de iubire... singurele 2 persoane care nu m-au deamagit niciodata... care m-au iubit neconditionat si mi-au oferit mereu tot ce au avut... acolo este locul unde ar trebui sa merg, meleagurile satucului copilariei mele... probabil acolo as putea sa imi reincarc bateriile... probabil campiile de acolo ar putea sa-mi reinvie sufletul inert! Am nevoie sa ma bucur, am nevoie sa ma simt iubita, am nevoie sa ma simt apreciata... m-am desconsiderat multi ani... am crezut ca ajutand pe altii ma ajut pe mine, iar acum imi este foarte, foarte "sete" de afectiune...
Se spune ca "un lucru daca nu te omoara ... cu siguranta te face mai puternic...", asta e singurul gand dupa care ma ghidez... singurul gand care nu ma lasa sa le dau satisfactie celor care ma vor cazuta...
Simt ca trebuie sa multumesc unei persoane deosebite... este omul care m-a ajutat foarte mult in aceasta perioada, cand toti "prietenii" mei au uitat cine sunt... mi-a aratat cat de deosebita poate fi o prietenie si am aflat pentru prima data cum trebuie sa fii tratat intr-o astfel de relatie... si nu... nu mi-a adus luna de pe cer... dar a stiut sa-mi ofere un pic din timpul ei si cateva vorbe bune... atat trebuia sa primesc si din partea "lor" si era totul perfect... dar pentru "ele" erau mult prea importante problemele personale la care eu trebuia sa asist atat moral cat si fizic. E normal sa asculti un prieten, e normal sa ajuti un prieten... dar, ca sa dureze o prietenie mai trebuie sa fii si ascultat... mai trebuie sa fi si ajutat...
Uneori ai impresia ca sufletul tau se stafideste... uneori simti cum te usuci in interior... simti cum iti iese sufletul din tine pentru nimic... asa suntem noi oamenii... ne bucuram pentru nimicuri, ne demoralizam pentru ce nu merita! E rau cand creierul gandeste si inima dicteaza... organele mele sunt in conflict... iar acum sunt sigura ca nu mai pot alege altceva decat ratiunea...
In astfel de momente mi-as dori sa pot pleca undeva departe, departe.... undeva unde nu ma cunoaste lumea... Acum mi-as dori sa plec la bunicii mei draguti, la sigurele 2 persoane care niciodata nu m-au facut sa sufar... pentru care am plans doar de dor, pentru care am plans doar de iubire... singurele 2 persoane care nu m-au deamagit niciodata... care m-au iubit neconditionat si mi-au oferit mereu tot ce au avut... acolo este locul unde ar trebui sa merg, meleagurile satucului copilariei mele... probabil acolo as putea sa imi reincarc bateriile... probabil campiile de acolo ar putea sa-mi reinvie sufletul inert! Am nevoie sa ma bucur, am nevoie sa ma simt iubita, am nevoie sa ma simt apreciata... m-am desconsiderat multi ani... am crezut ca ajutand pe altii ma ajut pe mine, iar acum imi este foarte, foarte "sete" de afectiune...
Se spune ca "un lucru daca nu te omoara ... cu siguranta te face mai puternic...", asta e singurul gand dupa care ma ghidez... singurul gand care nu ma lasa sa le dau satisfactie celor care ma vor cazuta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu