Viata mea intre agonie si extaz...

Ca o balanta desavarsita ce sunt... ma lupt cu viata in fiecare zi pentru a prinde un echilibru constant... Ma gandeam zilele trecute la starea mea de spirit, schimbatoare de la zi la zi, si m-am asociat unei fiinte cu doua talere in care domnesc separat si se lupta pentru echilibru "agonia" si "extazul"... Nu cred in zodii, in stele si luna... nu cred ca pozitia lor imi influenteaza intr-un fel sau altul actiunile sau gandurile... pana la urma, toti trecem, intr-un anumit moment, printr-o pasa mai proasta. Intiferent ca vrei sau nu vrei momentele rele iti provoaca inconstient o stare de neliniste sufleteasca, fizica... o stare in care totul pare in antiteza. Dar sunt momente peste care trecem indiferent de gravitate... din cauza asta se numesc momente, pentru ca vin si pleaca... Suferinta o simtim toti la un moment dat, indiferent ca este provocata de o prietenie destramata sau de o iubire uitata. Da, o percem cu totii, o intelegem si o simtim dar nu toti o infruntam in acelas mod sau mai ales in acelasi timp. Personalitatea fiecaruia influenteaza suferinta... uneori, noi oamenii ne facem singuri rau prin diferite idei, prin diferite conceptii, prin diferite ganduri care ni le impunem singuri... ne luptam cu noi insine si cu mediul exterior ca intr-un razboi de cucerire... prin simplul fapt ca vrem sa fim puternici, ca vrem sa manipulam oamenii, ca vrem sa simtim euforia succesului, sau ca vrem sa fim idolatrizati... Eu cred ca omul prin natura sa, e nascut pentru a mintii, pentru a denigra, pentru a sabota... pentru a se bucura pentru raul celuilalt...

Am trecut printr-o perioada foarte urata, foarte trista... am crezut ca nu o sa imi treaca prea curand... Imi pare rau ca s-a intamplat acum... mi-am consumat toata energia si toata puterea pe lucruri inutile, pe actiuni fara importanta... m-am stresat si m-am epuizat din cauza unor chestiuni fara valoare si am ratat ce trebuia sa realizez... a durat prea mult "agonia"... acum a inceput sa coboare... iar "extazul" urca prea tarziu pentru a mai corecta ceva... am ratat, am pierdut, am esuat unde nu trebuia, cand nu trebuia... dar s-a intamplat. Mi-am dat seama de multe lucruri... acum imi pare rau pentru ca am pus mai presus de mine oameni fara valoare si am uitat de oamenii care chiar m-au ajutat mereu, care au fost langa mine mereu... nu am apucat sa-i multumesc niciodata celui care ma ridica mereu de la pamant daca e departe, care nu ma lasa sa cad daca e aproape... omul care ma asculta, omul care ma ajuta, omul care imi ofera tot ce poate pentru a ma face fericita, este omul care este fericit daca sunt eu fericita, care ma iubeste si imi arata mereu ca ma iubeste. Este cel mai bun prieten si cea mai draguta persoana pe care am intalnit-o de 20 de ani incoace... Da, exista si oameni adevarati, in viata, care te ajuta, te sprijina, dar sunt rari si trebuie sa tii de ei cu dintii...

daca sufletul meu ar avea un pic de minte, nu ar mai plange acum...

Cat de nedreapta poate fi viata uneori incat sa te lase plangand fara nicio remuscare? Cat de nedreapta poate fi viata atunci cand tu pui suflet iar ea te trateaza ca pe un gunoi... Ce poti sa faci in astfel de momente? Ce-ai putea tu sa faci pentru a schimba situatia? Ce-ai putea sa faci ca sa iti mearga mai bine? Te-ai gandit vreo data, in viata ta, ca s-ar putea ca tu sa fii una din acele multe persoane care gresesc foarte mult fata de semenii sai si fata de sine insusi? nu te-ai gandit... pentru ca noi oamenii, oricat a-m vrea sa ne ascundem in spatele unor masti de oameni buni si sufletisti, toti ne aflam pe acelasi pamant! Toti am fost creeati de acelasi Tata... suntem diferiti in gandire, in atitudine... dar scopurile pe care noi oamenii, in mod definitoriu, le urmarim sunt aceleasi! Simt ca trebuie sa multumesc unei persoane deosebite... este omul care m-a ajutat foarte mult in aceasta perioada, cand toti "prietenii" mei au uitat cine sunt... mi-a aratat cat de deosebita poate fi o prietenie si am aflat pentru prima data cum trebuie sa fii tratat intr-o astfel de relatie... si nu... nu mi-a adus luna de pe cer... dar a stiut sa-mi ofere un pic din timpul ei si cateva vorbe bune... atat trebuia sa primesc si din partea "lor" si era totul perfect... dar pentru "ele" erau mult prea importante problemele personale la care eu trebuia sa asist atat moral cat si fizic. E normal sa asculti un prieten, e normal sa ajuti un prieten... dar, ca sa dureze o prietenie mai trebuie sa fii si ascultat... mai trebuie sa fi si ajutat... Uneori ai impresia ca sufletul tau se stafideste... uneori simti cum te usuci in interior... simti cum iti iese sufletul din tine pentru nimic... asa suntem noi oamenii... ne bucuram pentru nimicuri, ne demoralizam pentru ce nu merita! E rau cand creierul gandeste si inima dicteaza... organele mele sunt in conflict... iar acum sunt sigura ca nu mai pot alege altceva decat ratiunea... In astfel de momente mi-as dori sa pot pleca undeva departe, departe.... undeva unde nu ma cunoaste lumea... Acum mi-as dori sa plec la bunicii mei draguti, la sigurele 2 persoane care niciodata nu m-au facut sa sufar... pentru care am plans doar de dor, pentru care am plans doar de iubire... singurele 2 persoane care nu m-au deamagit niciodata... care m-au iubit neconditionat si mi-au oferit mereu tot ce au avut... acolo este locul unde ar trebui sa merg, meleagurile satucului copilariei mele... probabil acolo as putea sa imi reincarc bateriile... probabil campiile de acolo ar putea sa-mi reinvie sufletul inert! Am nevoie sa ma bucur, am nevoie sa ma simt iubita, am nevoie sa ma simt apreciata... m-am desconsiderat multi ani... am crezut ca ajutand pe altii ma ajut pe mine, iar acum imi este foarte, foarte "sete" de afectiune... Se spune ca "un lucru daca nu te omoara ... cu siguranta te face mai puternic...", asta e singurul gand dupa care ma ghidez... singurul gand care nu ma lasa sa le dau satisfactie celor care ma vor cazuta...

numar zilele si inmultesc cu doi....

Fara nici o introducere si fara nici un menajament am sa trec direct la subiect! Nu am vrut ca acest loc in care eu ma refugiez sa devina cu timpul o zona de conflict intre mine si sufletul meu incarcat, se pare, in aceste momente, doar de niste sentimente negative si distructive. Se prea poate ca "azi" sa fie un moment prost pentru mine... dar "maine" ar putea fii un moment si mai prost! "Azi" timpul trece pentru mine mult prea repede, nu ma pot obisnui cu gandul ca lumea pe care eu o iubesc se schimba atat de mult... Pana acum, un an asteptam cu sufletul la gura viitorul... asteptam sa vad ce se intampla... imi doream sa trec la un alt nivel al vietii, intr-un timp cat sa poate de scurt! S-au intamplat mult prea multe in ultima perioada... parca nimic nu mai e cum trebuie sa fie... parca nimeni nu mai simte nimic... parca ma invart intr-o lume in care toti oamenii au facut un "pact cu diavolul"... parca toti sunt obligati sa faca tot ce spune el... nu mai inteleg nimic... 80% din oamenii pe care eu ii apreciam, pe care ii iubeam sau ii admiram intr-un fel sau altul s-au intors 180 de grade... sunt total schimbati... totul este schimbat... chiar si orasul este schimbat. Trec printr-o etapa a vietii prin care nu mi-am dorit niciodata sa trec... e chiar mai rau ca atunci cand eram adolescenta si simteam ca oamenii mari nu ma inteleg si nu ma trateaza asa cum as fii meritat. Chiar si atunci, cand ma simteam neinteleasa de parintii mei nu a fost atat de rau ca acum. Omul nu mai vrea sa mai imparta nimic cu nimeni... omul nu mai suporta gandul ca exista unul mai inteligent ca el, omul nu mai suporta observatii, omul nu mai suporta prieteni in jurul lui. Prieteni la care tin chiar si in ziua de azi mi-au intors spatele in ultimul an! Am zis ca 2009 este un an prost pentru mine, dar se pare ca 2010 nu putea sa inceapa altfel... Nu cred ca mai trebuie sa faci ceva in momentul in care simti ca ti-ai pierdut, asa zisii prieteni, atata timp cat tu ai facut chiar tot ce ai putut sa mentii relatia vie... Anul 2010 a venit si cu alte ganduri de schimbare. Mi-am propus ca anul acesta sa nu mai accept meseria de "pres" chiar si pentru oamenii pentru care simt o anumita atractie: ma refer acum la prietenii mei, la familia mea... si la persoane pe care le apreciez pentru ceea ce au facut pana acum. Se pare ca omul de pe aici, nu a inteles ce inseamna cu adevarat o competitie... se pare ca viata nu mai face exceptii cand e vorba de un castig personal... omul nu mai cunoaste notiunea de prieten, asta am mai spus-o si o s-o repet la infinit pana o sa ma obisnuiesc eu cu ideea. Sunt atat de multe lucruri pe care eu le pot intelege... le vad clar ca o lacrima pe un obraz si totusi nu vreau sa cred ca este adevarat... nu pot sa cred ca oamenii nu mai stiu sa spuna din suflet "multumesc", sa spuna din inima "te rog frumos", sa spuna cu toata fiinta "te iubesc"... nu mai exista prieteni adevarati... iar cei care au asa ceva nu stiu sa tina de el... nu vreau sa generalizez, exista si oameni buni dar care sunt calcati in picioare de viperele care traiesc in aceasta lume. Stiu ca nimeni nu este perfect si chiar nu astept de la nimeni sa fie perect... pot sa trec cu vederea multe din defectele omului, pot sa nici nu bag in seama multe din greselile lor... dar nu pot sa suport nesimtirea, nu pot sa suport aroganta si nu pot sa suport prietenii falsi... stiu ca viata nu iti ofera mult prea mult si trebuie sa strangi cu dintii de ceea ce ai... asta am facut mereu... am incercat sa ma mentin pe o linie de plutire... dar cand intru intr-o pasa proasta ... le vad pe toate... "ador prietenii aia" care isi amintesc de tine doar atunci cand au vreo problema... si cica... "prietenul la nevoie se cunoaste"... ii ajuti cu cea mai mare placere... dar ei isi amintesc de tine abia la urmatoarea problema... Eu sunt o persoana optimista, sunt o persoana vesela... imi plac mult oamenii mai ales pentru ca sunt diferiti... de-aia chiar incerc sa socializez in permanenta cu toata lumea pe care o intalnesc... ador sa ii cunosc sa le aflu gandirea... in viata ai de invatat de la oricine si de la orice... problema mea cea mai mare e ca nu ma pot ascunde in spatele sentimentelor... eu daca sunt fericita... eman fericire, daca sunt trista plang, daca sunt nervoasa tip, sunt o persoana sangvinica pana in maduva oaselor... vorbesc mult, uneori prea mult...rad mult, uneori exagerat de mult!