joi, 11 iunie 2015

A fost odata ca niciodata... asa incep povestile cu zane... nu???

Cred ca toti putem sa incepem anumite secvente din trecutul nostru cu aceste cuvinte: "A fost odata ca niciodata..." si totusi, desi sunt strans legate de un basm, adevarul acestor cuvnte nu este tocmai unul fericit, ci unul nefericit care arata ca acea poveste s-a incheiat...
A fost odata ca niciodata.... nici macar nu mai stim daca a fost real sau doar un vis, daca este implinire sau dorinta neimplinita... stim doar ca a fost ceva sau cineva in viata noastra, dar amintirea este atat de vaga incat parca nici nu a fost...
Cat de frumoasa poate sa fie povestea daca acum iti pare ca parca niciodata nu a fost?

Cine spune ca viata trebuie traita intr-un anumit fel? Avem noi oamenii instructiuni de folosire a vietii la momentul nasterii? Avem o carte de instructiuni scrisa in mai multe limbi? Oare functionam dupa aceleasi reguli de intretinere? Suntem noi oamenii pusi intr-un orasel cu jucarii si exista mai sus de noi o forta mai puternica ce ne misca zi de zi?



Ne punem atat de multe ziduri imaginare, atat de multe masti pe care se le prezentam oamenilor pentru a fi placuti de toata lumea... de ce facem oare acest lucru?
De ce ne chinuim sa facem pe plac tuturor? De ce trebuie ca toata lumea sa te placa si de ce trebuie ca ceea ce faci sa fie perfect. De ce nu ne putem ingadui sa gresim, de ce oamenii nu inteleg ca ceilalti pot invata din greselile pe care le fac? De ce ne este atat de frica sa facem ceva diferit?


O sa imi raspund singura la intrebari: Nu dragii mei, sa stiti ca nu venim pe lume cu un carnet de instructiuni de utilizare. Nu, nu suntem nici obiecte casante si nici masini fiabile, nici echipamente high tech. Nu dragii mei, nu suntem obiecte, nu trebuie sa respectam reguli, nu trebuie sa ne conformam cerintelor celorlalti, asta ar fi ca si cum ei detin instructiunile tale de utilizare, iar tu trebuie faci parte din colectia lui de obiecte.

Nu, nu suntem nici utilaje, nici echipamente, nici roboti. Suntem oameni! Oameni care gandesc, oameni care iubesc, oameni care fac greseli din cauza fricii, oameni care se sperie, oameni care au sentimente si emotii, oameni cu ratiune si oameni care ar trebui sa lupte pentru ei, pentru sanatatea lor si pentru fericirea lor.

Fiecare actioneaza in functie de propriile principii de viata si valori. De cele mai multe ori acestea vin de la parinti... Eeeeh, se parte ca poate, totusi, pornim cu un minim de reguli de intretinere si utilizare din frageda noastra copilarie. Avem, se pare un carnetel imaginar in care mai scriem cate o regula cu fiecare experienta traita in viata. Subconstientul nostru creeaza cate o regula la fiecare interdictie primita din mediul exterior:
- nu sariti in piscina!
- nu atingeti exponatele!
- nu va plimbati cu rolele prin parc!
- nu va suiti cu picioarele pe WC!
- nu mai manca dulciuri
- nu mai bea alcool
- indragosteste-te de persoana potrivita!
- nu zambi prea des
- nu plange prea des
- sa nu (mai) ai incredere in oameni!
- sa nu (mai) iubesti niciodata!

etc.

la fiecare pas cate o regula, o regula ce trebuie indeplinita pentru ca restul oamenilor sa nu fie deranjati. cum e pana aici? este logic? este normal?
Cine oare a definit pentru prima data normalul? De ce normalul trebuie sa fie asa cum il stim noi acum?
De ce sa traim toti dupa aceste reguli?
De ce suntem atat de siguri ca noi detinem secretul suprem? De ce normalul nu poate sa fie:
- viata plina de adrenalina: sarituri cu parasuta/ parapanta?
- o viata fara bani? sa nu trebuiasca sa muncesti nicio zi din calendar?
- De ce plimbatul in toata lumea ar insemna ceva anormal?
- De ce nu pot fi considerate normale tatuajele? de ce cerceii sunt normali iar un tatuaj nu mai este normal?
- De ce este normal ca fetele sa poarte cercei iar baietii nu?

Eu vreau sa am propriul meu normal si nu vreau sa am nici macar o regula dupa care sa-mi ghidez viata. Vreau sa nu mai calculez ore, saptamani, ani, vreau sa numar clipe perfecte.

Vreau ca toti oamenii sa se bucure de viata!
Mi-as dori sa vad doar zambete, mi-as dori ca oamenii sa lase armele jos, sa sparga zidurile si sa arunce mastile. Vreau ca oamenii sa fie chiar ei si sa se simta confortabil atunci cand isi spun off-urile intr-o discutie.

Noi oamenii trebuie sa crestem si sa ne eliberam prin informatia de care dispunem ci nu sa o folosim ca sa ne ingradim fizicul si psihicul. Putem sa facem atat de minunate multe lucruri. Putem pleca oriunde, putem face orice, trebuie doar sa ne dorim cu adevarat ca povestile noastre sa nu mai inceapa cu "A fost odata ca niciodata..." ci cu "Traiesc ceva senzational..."!

Cine e cu mine?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog